Lacrimi ce n-au spus ce-aveau de spus,
Tu să reclădeşti doar primăveri,
Amintindu-ţi doar că eu sunt “sus”...
Nu mă plâng şi nu mai zic nimic,
Aripile nopţii mă cuprind,
Viaţa mea e-un joc - un loz în plic
Şi prefer să mă şi simt murind...
Nu mai am putere să-nţeleg
Nopţile ce mi s-au dat în dar,
Am plătit cam totul pe întreg,
Astăzi simt că totu-i în zadar...
Toate sunt un semn paradoxal,
Din iubire vreau să fiu ucis,
Nu aştept decat un gong final...
El să spună ce aveam de zis...
Mi s-a spus că nu am nici un drept,
Mi s-a spus că sunt un inutil,
Îmi doresc doar un cuţit în piept,
Vreau să nu mai ştiu c-am fost copil.
Am greşit în viaţă uneori,
Poate chiar m-am şi trezit târziu,
Voi plăti prea marile-mi erori
Când veţi pune semnul c-am fost viu.
Vor rămâne multe fără sens
Chiar şi rândul ce îl scriu acum,
Totul e o urmă de condens,
Paşii mei sunt arşi de-atâta drum.
Dacă o să am un loc în cer
Voi veghea să nu mai fie rău,
Ştiu prea bine că mai pot să sper
Ştiu că eu trăiesc în gândul tău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu