miercuri, 23 iulie 2008

Dublu sens

Drumurile reale au dublu sens; dus şi întors, iar distanţele sunt cu o mică aproximare, egale. Reguli elementare obligă la parcurgerea sensurilor în conformitatea cu universalitatea înţelegerii umane şi cu mici excepţii, particulare şi la fel de bine definite, înspre înapoi.
Realitatea pare însă a avea două feţe. Realitatea în comparaţie cu ceilalţi şi realitatea în comparaţie cu trăirile proprii. Fără a se delimita şi defini, realitatea ce integrează individul în social, în oceanul anonimatului, lasă semne comportamentale. Fugind din sfera trăirilor raportăm viaţa pe o scală a dimensiunilor sociale, reducând necesităţile la ceea ce se manifestă public. Consecinţă directă a „consumului” şi a „pieţei” ce invadează zi de zi ideea de a trăi, cam toate se „consumă” şi cam toate devin „achiziţionabile”, cam toate au „durată de utilizare” şi „garanţie”.
Toate însă îşi au un sens clar în viaţă. Întâmplările sunt doar aparenţe ce se vor rezultanta jocului hazardului. A defini hazardul existenţial e ca şi cum s-ar încerca urmărirea mişcării browniene a unei particule atomice, când toate se simt a fi şi sunt pe deplin haotice.
Conglomeratul de gânduri şi idei tinde să absoarbă cu totul trăirea umană. Paradoxal, cu cât se simte, într-o direcţie, o rezolvare a problemelor (mai ales de domeniul palpabilului), o multitudine de alte probleme înlocuiesc golul din acea direcţie. Şi nu doar atât; multiplicarea în avalanşă devine un apanaj al celui ce încearcă să îşi pună, măcar pentru o clipă, întrebări despre sine şi despre semenii săi.
Acuzat şi acuzator, judecător şi apărător... cam aşa poate fi definit omul intelectual al zilelor noastre. Supus bombardamentului informaţional, accesând fără oprelişti lumi mai mult sau puţin cunoscute, hăţişurile vieţii îl pot strivi. Iluziile devin uneori o concretitudine a sinelui şi eu-lui, bulversând drumuri ce îşi stabiliseră, de mult, sensul.
Justificator şi căutător, omul-intelectual nu realizează că rampa iniţială se transformă în tobogan. Un tobogan ameţitor ce dă sens răstălmăcirilor fără de înţeles. Iar dramatismul căderilor dă o imagine apocaliptică. De multe ori am privit în jurul meu fără să pot înţelege ceea ce se întâmplă. Şi nu numai că nu înţelegeam, dar de multe ori, de cele mai multe ori, eu nu vroiam a înţelege, eu căutam chiar şi întelesurilor alte înţelesuri. Şi nu admiteam că aşa ceva, sau ceva asemănător, mi s-ar putea mie întâmpla. Ori poate că mizam pe acel joc al hazardului care mie mi-ar fi ursit altceva, altcumva.
Bătătorind un drum al armoniei, timpul trecea şi, asemenea lui, viaţa trecea. Alăturarea gândurilor şi faptelor mă purtau spre o grădină a Edenului ce părea că se va fi reală în orice clipă. Şi nimic, absolut nimic, nu simţeam a-mi fi împotrivă.
Cohortele norilor furtunii s-au abătut însă fără semne. Din clipe de vis, gândurile s-au transformat în zbateri şi neînţelegeri. Din concretitudine am trecut pe un nivel al veşnicelor căutări, deschizând radial o multitudine de cărări. Parcă matematic am urmărit această divizare, alegându-mă cu culegerea prafului ce se depunea prin urma paşilor mei. Sau, vorba românească, am cules praful de pe tobă.
Economia consumului şi a pieţelor multiple are ca efect conştientizarea ideilor de calitate şi preţ. Pieţele oficiale, bine definite, au avantaje şi dezavantaje, la fel de bine cunoscute. Mai peste tot se vorbeşte de raportul calitate/preţ. Dar uneori, sub impresia unui ambalaj frumos, nu renunţăm la principiu şi ne lăsăm atraşi şi de iluzia preţului? Uităm oare că suntem prea săraci să cumpărăm produse ieftine, plătind apoi preţ mare, preţ însutit, pe o iluzie, pe o simplă iluzie?
Ne simţim bogaţi şi simţim că ne putem permite orice; de la micile prostioare la marile schimbări. Sau suntem săraci şi preferăm chiar sacrificiul pentru a ajunge, cumva, mai repede, într-un trunchi al piramidei sociale unde să nu mai existe teama zilei ce va urma. Cam aşa este posibilă o caracterizare a extremelor sociale, din punct de vedere material. Şi tot din această direcţie se poate judeca şi caracteristica pieţei...
Jocul minţii este şi rămâne ca o lume reală. Pentru că de fapt lumea reală este produsul jocului minţilor. Iar raţionamentul logic este de multe ori învins de hazardul ilogicii, al privirii peste umărul conştiinţei. Iluzii existenţiale pândesc la tot pasul. Iar acela ce crede că îşi poate permite orice e primul ce poate să fie pus în situaţia de a înţelege că ceea ce a plătit cu un preţ prea mic, deşi strălucitor la prima vedere, cere la scurt timp taxa pe prostie. Ba, mai mult, viaţa cere şi ea compensarea plăţii neefectuate la vamă, iar “marfa” atât de frumos ambalată ajunge la suprapreţ. Şi, conform structurii normale a omului, ea nu va mai fi consumată. Rămâne doar o achiziţie fără sens. Dar se uzează moral.
Teama de ceea ce va urma îl face pe cel ce trăieşte înspre subsol să accepte poleiala ca fiind un semn al distinctivităţii, devenind victima propriilor dorinţe. Consumând ceea ce crede că a devenit o achiziţie preţioasă, nu face altceva decât să-şi înfrumuseţeze căciula cu coarne de cerb. Ori de bou. Diferenţa este doar de nuanţă şi de mod de percepţie. Finalitatea, deşi mai puţin răsunătoare, mai puţin palpabilă, rămâne la fel de dramatică. Doar diferenţa de înţelegere a deformărilor de coloană vertebrală face ca unii să se transforme în umbră, alţii în amintire.
Pieţele paralele, gri şi negre au avut totdeauna menirea de a oferi spre achiziţie produse de valoare la un preţ mult diminuat. Motivele diminuării sunt tot timpul necunoscute dar acceptarea fără rezerve a produsului în sine a fost totdeauna speculată de cei ce aprovizionează această piaţă. Aici apare ideea fructului oprit, a dorinţei de a gusta neştiut păcatul, idee pe care oricine o simte ca o necesitate diversificativă şi înnoitoare.
Contorsionând realul, piaţa neagră consumă şi idealul. Valurile aduc visele mai aproape de o împlinire ipotetică. Sensurile evolutive devin inversabile, precum drumurile ce se ocolesc printr-un paralelism imaginar. Şi acest fapt este intrarea în lumea haosului. O lume a pierderii de sine şi a pierderii măsurii. Motivele exacerbate exacerbează trăirile. Gânduri contradictorii duc spre desuet cele mai frumoase şi bune intenţii. Ceea ce rămâne, identitatea şi structura fizică este asemănă-toare unei nuci ce nu mai are miez, ci doar coajă. Şi aşa, încet, încet, cuprinzând lumea, Apocalisa Sufletelor devine realitate. Iar această realitate se pare că ne-a cuprins ca un vârtej ameţitor, din care e greu să mai gă-sim scăpare. Identificarea fizicului cu spiritualul, intelectului cu instinctualul, realului cu imaginabilul creează condiţiile ideale propriei distrugeri. Comportându-se haotic şi regresiv, indiferent la cei de lângă el şi indiferent la propriile-i fapte, omul începe să construiască un castel de nisip aşezat în locul în care valurile mării se aruncă pentru a se descompune, locul marii iluzii în care se crede că marea şi-a pierdut puterea şi nu poate lovi; sau locul în care triumfă uscatul. Realitatea este că acolo uscatul se scurge încet în mare iar marea chiar de nu-şi găseşte puterea să dea o lovitură puternică, reuşeşte să dizolve, încet dar sigur, totul. Cu atât mai repede sunt dărâmate castelele de nisip.
Constructorii de drumuri nu aleg niciodată plaja mării pentru a constru drumuri. Aşa cum nu aleg crestele semeţe spre care însă îndreaptă drumurile. Pentru că drumul este necesar a fi bine bătătorit. Şi necesitatea de a păstra distanţele îi aduce rareori în situaţia de a despărţi sensurile. Constructorii de drumuri nu poleiesc drumurile şi nici nu lucrează la dumping, pe piaţa neagră. Drumurile nu au imagine comercială, dar sunt sigure. Iar ei, constructorii, nu stau ascunşi sub mărci sau pseudonime. Constructorii adevăraţi de drumuri sunt şi gânditorii drumurilor. Ei gândesc şi pun în practică pentru viitor.
Viaţa e un drum ce are multe, poate prea multe, direcţii la un moment dat. Ceea ce pare a fi un viitor drum ideal se dovedeşte, nu de puţine ori a fi îngustat, îngustabil sau închis. Ocolirea obstacolelor uneori pare o soluţie extraordinară. Însă nu totdeauna are finalitate. Iar drumul de întoarcere în punctul de răscruce nu este la fel de uşor.
Dorinţa de comportament mediocru devine o fatalitate atunci când omul ce priveşte lumea cu ochii minţii încearcă a o pune în practică, a-i da consistenţă. Nefiind instinctual el se transformă într-o pradă uşoară. Nelăsând, la voia întâmplării, faptele, el devine un vânat sigur. Nefiind “consumator” el devine un simplu căutător şi veşnic observator al pieţelor. Continuu la curent cu preţurile de pe piaţă, nu vrea să mai cumpere. Toate “mărfurile” devin doar obiect de studiu. Prea târziu însă, degringolada şi haosul sunt caracterizante pentru trăirile sale.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans

Trec mereu o punte spre abis,
Numai... puncte, puncte şi... suspans,
Viaţa mea... un haos indecis...
Doamne, eu de ce simt că viaţa mea e un haos?