Încărunţind la Steaua Nimănui

(profil de poet)

Poetul Pasului pe prag revine, în forţă, după cele cinci cărţi publicate deja, la adevărata sa vocaţie de poet reflexiv şi elegiac, cu această carte nouă: Anonim mereu. Volumul oferă cititorilor un discurs liric demonstrând un condei virtuoz al concentrărilor lirice şi al interogaţiilor de o discreţie desăvârşită, fără cochetării ieftine, fără excendentare imagerii ale gratuităţii şi ostentaţiei, Daniel-Dumitru Darie, stăpân întru totul pe sensibilitatea şi intenţiile sale creatoare, cu orgoliul eu-lui autentic şi unul din cei mai prolifici poeţi ai generaţiei sale (6 cărţi în 3 ani). În această carte ne surprinde, din nou, cu câteva orizonturi lirice, suav şi sentimental, generos, confesiv dar şi neguros şi grav, atins de aripa melancoliei şi a regretului în dragoste, demonstrând o viziune mai elaborată, o lărgire a tematicii lirice şi mai ales o bogăţie de motive exprimate cu dezinvoltură, cu o maturitate artistică evidentă. Poetul este însă suficient de lucid şi experimentat ca să se declare anonimul cel mai cunoscut.

Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,

Sunt anonimul cel mai cunoscut,

Şi plâng şi eu în lacrimile tale,

Privind mereu, în taină, spre trecut.

Iar drumul orişiunde mă va duce

Nu-l pot străbate de priviri ascuns,

Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,

Sunt eu: şi întrebare şi răspuns.

(Anonim mereu)

Destinul poetului e pândit de vechi candori şi iluzii ce-l duc la exasperare: ...dau foc iluziei pierdute/la ceasul cînd oraşul e pustiu, şi un alt destin, din frunzele căzute,/refac prin clandestinul meu târziu.

Poeziile lui Daniel-Dumitru Darie devin, de multe ori, meditaţii calculat-grave, uşor ascetice, cu ecouri voiculesciene, tentate uneori de abstracţiuni, autorul Anonimului mereu înălţând în soare o coroană şi în ceruri un îndemn ceea ce face să se alegă cu florile duşmăniei. Poetul declară ritos că:

La început de toamnă ard cu totul;

Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,

Şi se înalţă-n ceruri şi norocul

Ce mi-a surâs cândva… şi doar odată.

Întâlnim la Daniel-Dumitru Darie un drum poetic scrijelat de întrebări şi de căutări, versul fiind unul laconic, concentrat, introverit şi uneori dramatic, subliniind amărăciuni, poetul fiind un învins blagian… de atâta iubire şi de-atâta lumină. Căci el este un frământat, un răzvrătit încercând cu obstinaţie să poată chiar muntele urni, să prefacă piatra-n scrum sau cu gândul poate orice strivi (Încă mă-ntreb?). Ori, ca în Idealul pas:

Nu poţi privi în faţă sau în spate,

Nu poţi culege când n-ai semănat.

Alege-ţi drumul către libertate

Şi lasă-n urmă tot ce s-a-ntâmplat!

Motivată lăuntric, aşadar, starea poeziei lui Daniel-Dumitru Darie este una spiritualizată, în care dominante sunt accesele de visare şi de filozofare cam abruptă, moderată cu înţelepciune şi maturitate, în care poetul se revoltă încât cere “copilului” său să descătuşeze forţe nevăzute, să-i redeschidă drum şi să-i schimbe noaptea-n dimineaţă. În Zi de Crăciun sau La-nceput…, poetul se simte izolat de lume, un însingurat pe care l-a uitat pînă şi Dumnezeu. În cea de a doua poezie, poetul este iluminat de arderi puternice încât uită de regretele sale şi încheie cu un îndemn către cititor:

E încă toamnă, cât o să fie,

Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!

Daniel-Dumitru Darie are gust şi pentru a „zugrăvi” un pseudo-pastel, demonstrând în stil bacovian că:

Plouă, plouă, plouă rar

Filele din calendar,...

(Limpeziri de ploaie)

Acelaşi fior bacovian întâlnim şi în Umbră de toamnă, în care plouă trist şi mărunt şi cerul e un haos plumburiu. Deşi apăsător, sentimentul provincial încântă prin aura sa melancolică, modernă, având mai întotdeauna, câte ceva din lirismul avangardiştilor. Versul devine din ce în ce mai laconic, concentrând atuuri şi viziuni, fixând uneori teribilisme, unde Daniel-Dumitru Darie se relevă ca un poet autentic. Aş enumera în acest sens poemele: Inacceptabil, Rugăciunea unui saltimbanc, Priveşte-mi…. Sub acţiunea legii întâmplării, poetul este decimat de întrebări, hăituit de vorbe-nveninate, şi nu se lasă uşor îmbătat cu apă rece. Iată două mostre:

Am pus mereu un semn de întrebare

Chiar dacă un răspuns era greşit…

Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare

Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.

(Inacceptabil)

Eu sunt ce v-aţi dorit: un saltimbanc

Ce plânsu-n zâmbet ştiu să îl prefac,

Rostogolindu-mă ca un nebun,

Când cărţile pe faţă vi le pun.

(Rugăciunea unui saltimbanc)

Drumul poetic este o Golgotă, când poetul redeschide dosare din trecut şi când întrebări absurde i s-au pus, Daniel-Dumitru Darie se aurolează cu melancolie crudă, cu răni şi interogaţii, unele închipuite, altele atât de conforme eu-lui său, oarecum vindicativ, dar, cu certitudine traumatizat. Multe alte versuri mi-zează pe tentaţii de frustrare, de prelungite tulburări generând disperare, am învăpăiat zile triste/şi m-am ales cu florile duşmăniei (Am învăţat… nu pot…). Relevante în acest sens sunt şi versurile din Zi de Crăciun, unde poetul îşi vede umbra pe pereţi dansând şi conchide lapidar:

Va veni Crăciunul şi la mine

Am să îl petrec cum pot şi eu;

Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,

M-a uitat până şi Dumnezeu.

Sunt dezvăluite, în aceste poeme, intenţiile, temele şi motivele lirice oarecum explicite, tipice romanticilor întârziaţi, anotimpurile şi natura în ipostaze solare, şi tomnatic revelatorii, al unui poet matur, capabil întotdeauna de surprize.

Priveşte-mi inima cum bate,

Ascultă-mi ochii cum privesc,

Acum am nopţile bogate,

Când simt că ceruri biruiesc.

(Priveşte-mi...)

Rănile lirice ale poetului sunt noi mărturii ale capacităţii sale de însingurare, aptitudinea sa de menţinere în marginile propriilor întrebări, ducând război cu sufletul şi viaţa, veşnic răzvrătit împotriva acelora ce prin spate au tot lovit. Cu toate vicisitudinile vieţii, traversat de stihiile păgâne, ce macină sufletele violentând şi ultragiind sensibilitatea poetului care totuşi, regăseşte resurse, speranţe şi încredere în viitor:

Îmi pun speranţa într-o zi de mâine,

Chiar dacă-n viaţă eu sunt în amurg.

(Speranţă în amurg)

Spirit neliniştit dar şi contemplativ, poetul se dedă unor replici infidele, unde lamentaţiile sale fiind programatice şi teatrale au imagini deseori remarcabile.

Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,

O clipă să nu fiu învins,

Nu vreau o cutie a milei

Cât încă pot fi rug aprins.

(Nu-mi lua)

Daniel-Dumitru Darie se ia cât se poate de… în serios şi cu un har evocator, şi retrospectiv scrie un vers melodios şi clar, avid de întrebări, visare, într-un obsedant travaliu cu propriu-i destin, ce se reprezintă cu orgoliu ca solitar într-o bătălie în surdină cu timpul, cu sine, cu limitele propriei recunoaşteri. El poetul, polemizează cu ape şi foc, cu valuri, dar şi cu racilele veacului, al ultimei vremi petrecute, dorindu-se ca şi Labiş o amintire frumoasă.

Ucis de valuri, rătăcind prin lume,

Cuprins de aşteptatul ultimul pas,

Aştept să fiu, cu nume şi prenume,

O amintire ce mai pot s-o las.

Lirica poetului Daniel-Dumitru Darie este una a virtuozităţii metaforice, în atâtea mirabile ipoteze creatoare. În poeme ca: Rugă spre neant, Cântec pentru drum final, Drum de răscruce, Zile în calendar, Zicere, Suficienţă, Pseudo-scrisoare ori Cântec spre seară, avem de-a face cu o poezie stilată, o poezie a obsesiilor fecunde când poetul se simte un gol imens în univers, umil şi fără rost şi deşi nu lasă în urmă nici o avere, ştie că prin toate ne-a stimat şi iubit. Poetul, într-o contopire lirică a poemului Suficienţă, se declară:

Eu ăsta sunt . Nu pot să am un nume,

Nu pot să spun că rănile mă dor,

Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume

Că pot, de e nevoie, să şi mor.

El, poetul, se împovărează cu întreaga vină a neîmplinirilor şi ştie să-şi asume groapa cu lei şi, deşi nu mai crede în minuni, doar de vis îi este teamă. Unele poezii sunt variaţiuni ale singurătăţii absolute, ale unor invocări, ale unor mari întrebări, a uitaţilor fiori, şi mai ales a eroticii, unde iubirea este gestul ceremonios şi raţiunea de a fi, arta unui spirit mereu tânăr, selenar şi solar, dedat risipei metaforice, printr-un vast monolog liric, demonstraţie a unei entităţi creatoare de înaltă simţire şi bravură lirică. Lirica erotică o regăsim în miracolele de spirit şi fantezie ale lumii noastre de ieri şi de azi. Tema iubirii, tratată mai ales de poeţi, exprimă bogăţia uriaşă de sentiment, înalta tensiune sufletească a creatorului norocos sau anonim, în poeme ca: Sens de iubire, Cântec pentru altfel de nuntă, Fatala iertare, Ultima amăgire, Întrebarea ca prezent, Peste timp, probabil, Nu-mi lua.

Invocările despărţirii de fiinţa iubită, unele tribulaţii sentimentale, se constituie într-o minigamă a repertoriului poetic în această carte a lui Daniel-Dumitru Darie. Despărţirea de fiinţa iubită, face ca versul să fie melodramatic şi de multe ori persiflant. Multe din texte devin chiar dureroase. Relevant în acest sens este poemul Fatala iertare care se constituie într-o satiră amară la adresa indiferenţei:

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,

Ai ştiut să mă loveşti din plin,

Tot ce-am construit e în ruine,

N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Poetul este obsedat de despărţire şi textele devin subtile, cu ironii abil întocmite:

Te-ai fi vrut, în viaţa ta, senină,

Şoaptă de izbândă şi-mplinire,

Însă noaptea care o să vină

O să-ţi spună: totu-i amăgire.

Regretul iubirii pierdute abundă mai în toate eroticele din această carte: vroiam să vii…, dar ştiu că tu nu vii; a fost iubire sau încercare. Poetul este acela care care îşi asumă acest păcat. În poezia Peste timp probabil, poetul nu se dă bătut şi jubilează persiflant:

Şi ai să vezi că lupta ta-i pierdută,

Dar ce folos la câte am pierdut?...

Aceeaşi faţetă a despărţirii şi părerilor de rău inundă şi celelate poeme din carte, cum ar fi: Drum de răscruce, Nedăruire, Când te voi fura, Clipa de drum, Nunta cu torţe. Ultimele trei poeme aduc, totuşi , o rază de soare, un dor al împăcării, şi chiar o speranţă a unui viitor împreună, pe baza iubirii care-i leagă.

Să mă hrănesc cu a ta privire

Să mă iubeşti cu un cuvânt,

Să-ţi jur pe viaţa mea iubire

Eu cel mai trist de pe pământ.

Tradiţionalist, Daniel-Dumitru Darie se poate autodepăşi cert, la o nouă carte. Sinceritatea şi fiorul confesiv, îi marchează versurile elegante, melancoliile netrucate. Asistăm la o lirică de un firesc productiv, cu revelatorii efuziuni sentimentale, poetul fiind generos cu firile romantice, cu visătorii.

George Pena

Dublu sens

Drumurile reale au dublu sens; dus şi întors, iar distanţele sunt cu o mică aproximare, egale. Reguli elementare obligă la parcurgerea sensurilor în conformitatea cu universalitatea înţelegerii umane şi cu mici excepţii, particulare şi la fel de bine definite, înspre înapoi.

Realitatea pare însă a avea două feţe. Realitatea în comparaţie cu ceilalţi şi realitatea în comparaţie cu trăirile proprii. Fără a se delimita şi defini, realitatea ce integrează individul în social, în oceanul anonimatului, lasă semne comportamentale. Fugind din sfera trăirilor raportăm viaţa pe o scală a dimensiunilor sociale, reducând necesităţile la ceea ce se manifestă public. Consecinţă directă a „consumului” şi a „pieţei” ce invadează zi de zi ideea de a trăi, cam toate se „consumă” şi cam toate devin „achiziţionabile”, cam toate au „durată de utilizare” şi „garanţie”.

Toate însă îşi au un sens clar în viaţă. Întâmplările sunt doar aparenţe ce se vor rezultanta jocului hazardului. A defini hazardul existenţial e ca şi cum s-ar încerca urmărirea mişcării browniene a unei particule atomice, când toate se simt a fi şi sunt pe deplin haotice.

Conglomeratul de gânduri şi idei tinde să absoarbă cu totul trăirea umană. Paradoxal, cu cât se simte, într-o direcţie, o rezolvare a problemelor (mai ales de domeniul palpabilului), o multitudine de alte probleme înlocuiesc golul din acea direcţie. Şi nu doar atât; multiplicarea în avalanşă devine un apanaj al celui ce încearcă să îşi pună, măcar pentru o clipă, întrebări despre sine şi despre semenii săi.

Acuzat şi acuzator, judecător şi apărător... cam aşa poate fi definit omul intelectual al zilelor noastre. Supus bombardamentului informaţional, accesând fără oprelişti lumi mai mult sau puţin cunoscute, hăţişurile vieţii îl pot strivi. Iluziile devin uneori o concretitudine a sinelui şi eu-lui, bulversând drumuri ce îşi stabiliseră, de mult, sensul.

Justificator şi căutător, omul-intelectual nu realizează că rampa iniţială se transformă în tobogan. Un tobogan ameţitor ce dă sens răstălmăcirilor fără de înţeles. Iar dramatismul căderilor dă o imagine apocaliptică. De multe ori am privit în jurul meu fără să pot înţelege ceea ce se întâmplă. Şi nu numai că nu înţelegeam, dar de multe ori, de cele mai multe ori, eu nu vroiam a înţelege, eu căutam chiar şi întelesurilor alte înţelesuri. Şi nu admiteam că aşa ceva, sau ceva asemănător, mi s-ar putea mie întâmpla. Ori poate că mizam pe acel joc al hazardului care mie mi-ar fi ursit altceva, altcumva.

Bătătorind un drum al armoniei, timpul trecea şi, asemenea lui, viaţa trecea. Alăturarea gândurilor şi faptelor mă purtau spre o grădină a Edenului ce părea că se va fi reală în orice clipă. Şi nimic, absolut nimic, nu simţeam a-mi fi împotrivă.

Cohortele norilor furtunii s-au abătut însă fără semne. Din clipe de vis, gândurile s-au transformat în zbateri şi neînţelegeri. Din concretitudine am trecut pe un nivel al veşnicelor căutări, deschizând radial o multitudine de cărări. Parcă matematic am urmărit această divizare, alegându-mă cu culegerea prafului ce se depunea prin urma paşilor mei. Sau, vorba românească, am cules praful de pe tobă.

Economia consumului şi a pieţelor multiple are ca efect conştientizarea ideilor de calitate şi preţ. Pieţele oficiale, bine definite, au avantaje şi dezavantaje, la fel de bine cunoscute. Mai peste tot se vorbeşte de raportul calitate/preţ. Dar uneori, sub impresia unui ambalaj frumos, nu renunţăm la principiu şi ne lăsăm atraşi şi de iluzia preţului? Uităm oare că suntem prea săraci să cumpărăm produse ieftine, plătind apoi preţ mare, preţ însutit, pe o iluzie, pe o simplă iluzie?

Ne simţim bogaţi şi simţim că ne putem permite orice; de la micile prostioare la marile schimbări. Sau suntem săraci şi preferăm chiar sacrificiul pentru a ajunge, cumva, mai repede, într-un trunchi al piramidei sociale unde să nu mai existe teama zilei ce va urma. Cam aşa este posibilă o caracterizare a extremelor sociale, din punct de vedere material. Şi tot din această direcţie se poate judeca şi caracteristica pieţei...

Jocul minţii este şi rămâne ca o lume reală. Pentru că de fapt lumea reală este produsul jocului minţilor. Iar raţionamentul logic este de multe ori învins de hazardul ilogicii, al privirii peste umărul conştiinţei. Iluzii existenţiale pândesc la tot pasul. Iar acela ce crede că îşi poate permite orice e primul ce poate să fie pus în situaţia de a înţelege că ceea ce a plătit cu un preţ prea mic, deşi strălucitor la prima vedere, cere la scurt timp taxa pe prostie. Ba, mai mult, viaţa cere şi ea compensarea plăţii neefectuate la vamă, iar “marfa” atât de frumos ambalată ajunge la suprapreţ. Şi, conform structurii normale a omului, ea nu va mai fi consumată. Rămâne doar o achiziţie fără sens. Dar se uzează moral.

Teama de ceea ce va urma îl face pe cel ce trăieşte înspre subsol să accepte poleiala ca fiind un semn al distinctivităţii, devenind victima propriilor dorinţe. Consumând ceea ce crede că a devenit o achiziţie preţioasă, nu face altceva decât să-şi înfrumuseţeze căciula cu coarne de cerb. Ori de bou. Diferenţa este doar de nuanţă şi de mod de percepţie. Finalitatea, deşi mai puţin răsunătoare, mai puţin palpabilă, rămâne la fel de dramatică. Doar diferenţa de înţelegere a deformărilor de coloană vertebrală face ca unii să se transforme în umbră, alţii în amintire.

Pieţele paralele, gri şi negre au avut totdeauna menirea de a oferi spre achiziţie produse de valoare la un preţ mult diminuat. Motivele diminuării sunt tot timpul necunoscute dar acceptarea fără rezerve a produsului în sine a fost totdeauna speculată de cei ce aprovizionează această piaţă. Aici apare ideea fructului oprit, a dorinţei de a gusta neştiut păcatul, idee pe care oricine o simte ca o necesitate diversificativă şi înnoitoare.

Contorsionând realul, piaţa neagră consumă şi idealul. Valurile aduc visele mai aproape de o împlinire ipotetică. Sensurile evolutive devin inversabile, precum drumurile ce se ocolesc printr-un paralelism imaginar. Şi acest fapt este intrarea în lumea haosului. O lume a pierderii de sine şi a pierderii măsurii. Motivele exacerbate exacerbează trăirile. Gânduri contradictorii duc spre desuet cele mai frumoase şi bune intenţii. Ceea ce rămâne, identitatea şi structura fizică este asemănă-toare unei nuci ce nu mai are miez, ci doar coajă. Şi aşa, încet, încet, cuprinzând lumea, Apocalisa Sufletelor devine realitate. Iar această realitate se pare că ne-a cuprins ca un vârtej ameţitor, din care e greu să mai gă-sim scăpare. Identificarea fizicului cu spiritualul, intelectului cu instinctualul, realului cu imaginabilul creează condiţiile ideale propriei distrugeri. Comportându-se haotic şi regresiv, indiferent la cei de lângă el şi indiferent la propriile-i fapte, omul începe să construiască un castel de nisip aşezat în locul în care valurile mării se aruncă pentru a se descompune, locul marii iluzii în care se crede că marea şi-a pierdut puterea şi nu poate lovi; sau locul în care triumfă uscatul. Realitatea este că acolo uscatul se scurge încet în mare iar marea chiar de nu-şi găseşte puterea să dea o lovitură puternică, reuşeşte să dizolve, încet dar sigur, totul. Cu atât mai repede sunt dărâmate castelele de nisip.

Constructorii de drumuri nu aleg niciodată plaja mării pentru a constru drumuri. Aşa cum nu aleg crestele semeţe spre care însă îndreaptă drumurile. Pentru că drumul este necesar a fi bine bătătorit. Şi necesitatea de a păstra distanţele îi aduce rareori în situaţia de a despărţi sensurile. Constructorii de drumuri nu poleiesc drumurile şi nici nu lucrează la dumping, pe piaţa neagră. Drumurile nu au imagine comercială, dar sunt sigure. Iar ei, constructorii, nu stau ascunşi sub mărci sau pseudonime. Constructorii adevăraţi de drumuri sunt şi gânditorii drumurilor. Ei gândesc şi pun în practică pentru viitor.

Viaţa e un drum ce are multe, poate prea multe, direcţii la un moment dat. Ceea ce pare a fi un viitor drum ideal se dovedeşte, nu de puţine ori a fi îngustat, îngustabil sau închis. Ocolirea obstacolelor uneori pare o soluţie extraordinară. Însă nu totdeauna are finalitate. Iar drumul de întoarcere în punctul de răscruce nu este la fel de uşor.

Dorinţa de comportament mediocru devine o fatalitate atunci când omul ce priveşte lumea cu ochii minţii încearcă a o pune în practică, a-i da consistenţă. Nefiind instinctual el se transformă într-o pradă uşoară. Nelăsând, la voia întâmplării, faptele, el devine un vânat sigur. Nefiind “consumator” el devine un simplu căutător şi veşnic observator al pieţelor. Continuu la curent cu preţurile de pe piaţă, nu vrea să mai cumpere. Toate “mărfurile” devin doar obiect de studiu. Prea târziu însă, degringolada şi haosul sunt caracterizante pentru trăirile sale.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans

Trec mereu o punte spre abis,

Numai... puncte, puncte şi... suspans,

Viaţa mea... un haos indecis...

Doamne, eu de ce simt că viaţa mea e un haos?

Când te voi fura...

Am să te fur când fi-va întuneric,
Nimeni nu va şti de fapta mea,
Dar, ştii bine, ne va blestema
Cei ce au doar un hotar himeric.

Dacă, totuşi, stau să mă gândesc
E mai bine dis-de-dimineaţă,
Dar, cum frică ştiu că-ţi e de ceaţă,
Toţi vor crede că, de fapt, glumesc.

Poate e mai bine-n miez de zi,
Când e lumea-n mare-ncurcătură,
Şi cam nimeni nu se mai îndură
Din vâltoarea vieţii-a se opri.

Însă în amurg sau pe-nserat
E mai sigur c-ai să mergi cu mine.,
Ştii şi tu că asta se cuvine
Ca să uiţi ce viaţă-ai îndurat.

Dar nu e prea sigur dacă poţi,
Nici cu mine nu ştiu de va ţine.
O să uiţi de toate şi de toţi?
De te fur, o fi mai rău, sau bine?

(re)adaptare

Pseudoscrisoare

Vremea a trecut, e o poveste,
Lumea ştie doar ce mai vrea ea,
Adevărul este şi nu este...
Doar finalul lasă umbră grea.

Încotro priveai, vedeai lumină,
Nu credeai că sunt în faţa ta?
Ce-a urmat ştiam că o să vină,
Oare chiar credeai că n-aş putea?

Raza unei stele n-are umbră,
Nu am vrut s-arăt o altă faţă,
O eclipsă dă lumină sumbră,
Răsăritu-i doar de dimineaţă.

A rămas... şi n-ai ştiut alege
Timpului o cale de-mplinire,
Undeva, eu am ştiut culege
Laurii speranţei de iubire...

Fatala iertare

Astăzi poate chiar îţi este bine,
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.

Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.

Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.

Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.

Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.

Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...

Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...

Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.

Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,

Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.

Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...

N-am fantezii

(pseudoreplică)

N-am fantezii, iubito!

Ieri, curăţind boscheţii

Visam formele tale

din anii tinereţii.

Aşa vedeam eu viaţa,

aşa vedeam femeia,

Azi asta îmi e soarta,

nici nu mai simt scânteia...

Ce văd... imagini triste...

Tu îţi vopseşti pomeţii,

Să vezi, când ieşi pe stradă,

hulpavi, doar nătăfleţii...

Când ai să pleci iar, astăzi,

eu rup o cheie-n broască,

Să ştiu că-n astă seara

lipseşte a ta mască.

N-am fantezii, iubito!

Te dai de toţi pereţii!

Că parcă-i multă lume

şi cam lipsesc boscheţii...

Cântec înspre seară

Noapte bună, oameni buni,
Eu vă las, vă las cu bine,
Veţi afla-ntr-o zi de luni
Că eu n-am o zi de mâine.

Noapte bună, dragii mei,
Eu vă las, vă las cu toate,
Nu mai am nici un temei
Să cred c-a trăi se poate.

Noapte bună, noapte bună,
Steaua mea stă să apună!

Noapte bună, dragii mei,
Iau cu mine-ntreaga vină,
Eu mi-asum groapa cu lei,
Voi s-aveţi numai lumină.

Noapte bună, oameni buni,
Ce-a trecut, trecut se cheamă,
Nu mai cred nici în minuni,
Doar de vis îmi este teamă.