E sărbătoare pentru toţi creştinii
Şi semnul crucii dă mereu lumină,
La mine-n casă au crescut ciulinii
Şi nu m-aştept ca cineva să vină.
O bucurie resimţim cu toţii,
Din mai nimic speranţa chiar renaşte,
La mine-n casă-au năvălit doar hoţii,
N-am nici măcar un ou, un ou de Paşte.
Se simt bogaţi acum chiar şi săracii,
Ce au mai bun aduc şi pun pe masă,
Eu aştepta-voi să-nflorească macii
Deasupra mea, să ştiu că am o casă.
Eu ăsta sunt. Nu pot să am un nume,
Nu pot să spun că rănile mă dor,
Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume
Că pot, de e nevoie, să şi mor.
Sunt tot ce-am fost. N-am gând de preschimbare,
Nu vreau să fiu pe stradă arătat,
Mereu găsesc un semn de întrebare
Când alţii spun că-i totu-adevărat.
De-mi dau dreptate faptele-ntâmplate,
Mereu se uită că ştiam de mult,
O umbră-a mea se regăseşte-n toate,
De suflet am uitat totuşi s-ascult.
Chiar dacă timpul vindecă pe toate,
Îmi e destul. Mai mult nu se mai poate.
Nu lovi, copile,
într-un om bolnav,
Nu-i fura din zile,
Nu te da grozav.
Când priveşti spre stele
cauţi în zadar,
Nopţile lui, grele,
nu-s prin calendar.
Nu-i poţi readuce
clipe ce-au trecut,
Viaţa-i o răscruce,
Palma-ţi l-a durut.
Nu lovi, copile,
într-un om, nicicum,
Nu-i lua din zile,
Nu-l opri din drum.
Nu mai am putere
Să privesc lumina,
Viaţa-mi negru cere,
Să-mi pot plăti vina.
Am dat foc la ape
Şi-am privit la soare,
Azi mă simt aproape
De un prag ce doare.
Clipei îi dau nume
Spre răstălmăcire,
Vreau să îşi asume
Plânsu-mi din privire.
Necuprinsul serii
Arde şoapta tristă,
Gândul primăverii
Ştiu că iar există.
Însă pe la mine
Suflă vântul rece,
Încă-o iarnă vine,
Fără să mai plece.
Iarnă, iarnă doar
Am în calendar.
De n-am să fiu la nunta ta
nici mire, poate nici mesean,
nu plânge, nu te întrista...
am fost şi eu un pământean...
Când am promis să fii mireasă,
spre cerul nopţii n-am privit...
azi simt povara ce m-apasă,
acum, când soarta m-a strivit.
La nunta ta voi sta-ntr-o parte
şi-n miezul nopţii-ţi voi vorbi,
iar dacă viaţa mea-i o carte,
vei ştii mai bine-a o citi.
Când mirele va vrea să-ţi pună
un semn pe degetul tău stâng,
mă voi ascunde după lună
şi-n şoaptă am să-ncep să plâng.
Te vei întoarce către mine,
vei vrea să ştii ce gânduri am,
ai să-nţelegi că nu oricine
îţi poate da ce eu vroiam.
Se va fi vrut o nuntă mare,
spre bucuria tuturor,
însă noi doi, ca o-ntâmplare,
vom fi-mpotriva viselor.
Mi-e singurătatea absolută,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Noaptea vine prea necunoscută
Când în zori doar ochii mi-i ridic.
Plânsu-n şoaptă-n ziduri se închide,
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar speranţa uşa-mi mai deschide...
Cui să zic ce mai vroiam să zic?
Câte-odată plec în grabă mare,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Ziua-mi ştiu că trece-n calendare,
Eu, de fapt, cu toate mă complic.
Când rostirea-mi caută spre lume
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar singurătatea-mi pune nume:
Însă şi cu ea mă contrazic.
Azi plătesc ce ştiu că n-am gândit,
Când, crezând, eu singur m-am minţit.
Viaţa m-a adus să plec de-acasă,
Chiar şi urma trebuie să-mi şterg,
Nimănui de mine nu-i mai pasă,
Pun un pas, dar nu ştiu unde merg.
Nu ştiu cât pot merge de departe,
Nu ştiu unde trebuie s-ajung,
Şi dacă-o să am vreodată parte
Să ştiu drumul cât va fi de lung.
Oropsindu-mi viaţa la tăcere
Caut lumi în care să m-ascund,
Învăţând să uit de-a mea durere
Trec hotarul somnului profund.
Clipa nesfârşită-mi e aproape,
Înţelesul ei îl desluşesc,
Şi, cum nu mai vreau să mai îmi scape,
Vreau să nu se ştie ce trăiesc.
Plec de-acasă şi m-ascund în lume,
Pun sigiliu peste amintiri,
Voi lăsa de strajă al meu nume
Ca pe-un semn al marii ne’mpliniri.
Poate, doar când viaţa-i o răscruce,
Cineva aminte-şi va aduce.
