Zicere

Nu lovi, copile,
într-un om bolnav,
Nu-i fura din zile,
Nu te da grozav.

Când priveşti spre stele
cauţi în zadar,
Nopţile lui, grele,
nu-s prin calendar.

Nu-i poţi readuce
clipe ce-au trecut,
Viaţa-i o răscruce,
Palma-ţi l-a durut.

Nu lovi, copile,
într-un om, nicicum,
Nu-i lua din zile,
Nu-l opri din drum.

Zile în calendar

Nu mai am putere
Să privesc lumina,
Viaţa-mi negru cere,
Să-mi pot plăti vina.

Am dat foc la ape
Şi-am privit la soare,
Azi mă simt aproape
De un prag ce doare.

Clipei îi dau nume
Spre răstălmăcire,
Vreau să îşi asume
Plânsu-mi din privire.

Necuprinsul serii
Arde şoapta tristă,
Gândul primăverii
Ştiu că iar există.

Însă pe la mine
Suflă vântul rece,
Încă-o iarnă vine,
Fără să mai plece.

Iarnă, iarnă doar
Am în calendar.

Cântec pentru altfel de nuntă

De n-am să fiu la nunta ta
nici mire, poate nici mesean,
nu plânge, nu te întrista...
am fost şi eu un pământean...

Când am promis să fii mireasă,
spre cerul nopţii n-am privit...
azi simt povara ce m-apasă,
acum, când soarta m-a strivit.

La nunta ta voi sta-ntr-o parte
şi-n miezul nopţii-ţi voi vorbi,
iar dacă viaţa mea-i o carte,
vei ştii mai bine-a o citi.

Când mirele va vrea să-ţi pună
un semn pe degetul tău stâng,
mă voi ascunde după lună
şi-n şoaptă am să-ncep să plâng.

Te vei întoarce către mine,
vei vrea să ştii ce gânduri am,
ai să-nţelegi că nu oricine
îţi poate da ce eu vroiam.

Se va fi vrut o nuntă mare,
spre bucuria tuturor,
însă noi doi, ca o-ntâmplare,
vom fi-mpotriva viselor.

Nimeni, nimic

Mi-e singurătatea absolută,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Noaptea vine prea necunoscută
Când în zori doar ochii mi-i ridic.

Plânsu-n şoaptă-n ziduri se închide,
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar speranţa uşa-mi mai deschide...
Cui să zic ce mai vroiam să zic?

Câte-odată plec în grabă mare,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Ziua-mi ştiu că trece-n calendare,
Eu, de fapt, cu toate mă complic.

Când rostirea-mi caută spre lume
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar singurătatea-mi pune nume:
Însă şi cu ea mă contrazic.

Azi plătesc ce ştiu că n-am gândit,
Când, crezând, eu singur m-am minţit.

Drum de răscruce

Viaţa m-a adus să plec de-acasă,
Chiar şi urma trebuie să-mi şterg,
Nimănui de mine nu-i mai pasă,
Pun un pas, dar nu ştiu unde merg.

Nu ştiu cât pot merge de departe,
Nu ştiu unde trebuie s-ajung,
Şi dacă-o să am vreodată parte
Să ştiu drumul cât va fi de lung.

Oropsindu-mi viaţa la tăcere
Caut lumi în care să m-ascund,
Învăţând să uit de-a mea durere
Trec hotarul somnului profund.

Clipa nesfârşită-mi e aproape,
Înţelesul ei îl desluşesc,
Şi, cum nu mai vreau să mai îmi scape,
Vreau să nu se ştie ce trăiesc.

Plec de-acasă şi m-ascund în lume,
Pun sigiliu peste amintiri,
Voi lăsa de strajă al meu nume
Ca pe-un semn al marii ne’mpliniri.

Poate, doar când viaţa-i o răscruce,
Cineva aminte-şi va aduce.

Conjugînd firesc

Strivite-s azi, între idei, cuvinte
Rostite-n clipe ce uitau de rost,
Dar cum nimic nu e ca mai-nainte,
“A fi” e conjugat doar ca “a fost”...

Nici ruga înspre cer nu poate face
Să se-mplinească pasul rătăcit,
Când tot ce-aud, ştii bine, nu îţi place,
Mă-ntreb mereu de ce am adormit?

Acum, când ninge şi e albă zarea,
Mereu conjug în suflet pe „a fost”,
Între noi doi se-aşterne depărtarea,
Iar eu pleca-voi dintr-al vieţii rost.

Reconjugând din mers, când timpul trece,
Dăm sensul întâmplării spre firesc,
Afară-i vânt şi-l simt că-i tot mai rece
Dar pasul nu mai pot să îl opresc.

Nu-mi lua

(replică infidelă)

Nu-mi lua dimineţi liniştite,
Oglinda pe care-o privesc,
O şoaptă mă duce-n ispite,
Ispita e fapt omenesc...

Nu-mi lua un destin din privire,
Nu-mi da tot ce este mai greu,
Sătul sunt de-atâta uimire
Şi viaţa în care-s doar eu.

Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,
O clipă să nu fiu învins,
Nu vreau o cutie a milei
Cât încă pot fi rug aprins.

Mai bine dă-mi raza de soare
Să pot reclădi din nimic,
Să pot să refac din uitare,
Destine de grâu dând în spic...