Viaţa m-a adus să plec de-acasă,
Chiar şi urma trebuie să-mi şterg,
Nimănui de mine nu-i mai pasă,
Pun un pas, dar nu ştiu unde merg.
Nu ştiu cât pot merge de departe,
Nu ştiu unde trebuie s-ajung,
Şi dacă-o să am vreodată parte
Să ştiu drumul cât va fi de lung.
Oropsindu-mi viaţa la tăcere
Caut lumi în care să m-ascund,
Învăţând să uit de-a mea durere
Trec hotarul somnului profund.
Clipa nesfârşită-mi e aproape,
Înţelesul ei îl desluşesc,
Şi, cum nu mai vreau să mai îmi scape,
Vreau să nu se ştie ce trăiesc.
Plec de-acasă şi m-ascund în lume,
Pun sigiliu peste amintiri,
Voi lăsa de strajă al meu nume
Ca pe-un semn al marii ne’mpliniri.
Poate, doar când viaţa-i o răscruce,
Cineva aminte-şi va aduce.
Strivite-s azi, între idei, cuvinte
Rostite-n clipe ce uitau de rost,
Dar cum nimic nu e ca mai-nainte,
“A fi” e conjugat doar ca “a fost”...
Nici ruga înspre cer nu poate face
Să se-mplinească pasul rătăcit,
Când tot ce-aud, ştii bine, nu îţi place,
Mă-ntreb mereu de ce am adormit?
Acum, când ninge şi e albă zarea,
Mereu conjug în suflet pe „a fost”,
Între noi doi se-aşterne depărtarea,
Iar eu pleca-voi dintr-al vieţii rost.
Reconjugând din mers, când timpul trece,
Dăm sensul întâmplării spre firesc,
Afară-i vânt şi-l simt că-i tot mai rece
Dar pasul nu mai pot să îl opresc.
(replică infidelă)
Nu-mi lua dimineţi liniştite,
Oglinda pe care-o privesc,
O şoaptă mă duce-n ispite,
Ispita e fapt omenesc...
Nu-mi lua un destin din privire,
Nu-mi da tot ce este mai greu,
Sătul sunt de-atâta uimire
Şi viaţa în care-s doar eu.
Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,
O clipă să nu fiu învins,
Nu vreau o cutie a milei
Cât încă pot fi rug aprins.
Mai bine dă-mi raza de soare
Să pot reclădi din nimic,
Să pot să refac din uitare,
Destine de grâu dând în spic...
Război am dus cu sufletul, cu viaţa,
m-am închinat spre luna-n răsărit,
mereu am ocolit ca dimineaţa
să-mi spună iar că drumul e greşit.
De m-au lovit stihiile păgâne,
am reuşit cândva să le ţin piept,
dar astăzi simt că-n urmă voi rămâne
şi n-am la ce speranţă să m-aştept.
Am dus război cu sufletul şi viaţa,
prin spate doar, mereu, am fost lovit,
aştept acum să vină dimineaţa,
să pot să plec din viaţă odihnit.
Dezamăgirea mea este profundă,
Mă simt umil şi fără să am rost,
Un derizoriu fapt o să m-ascundă
De toate câte sunt, în ce a fost.
Mă rog spre cer să-mi dea măcar putere
Să iau cu mine tot ce e greşit,
Nu las în urma mea nici o avere,
dar ştiu că eu, prin toate, v-am iubit.
Dar cum de multe ori m-am tot minţit
Plec azi pe drumul fără de sfârşit...
Singurătatea iar îmi dă de furcă,
Mă simt un gol imens în univers,
Şi vorba-n gură parcă mi se-ncurcă,
Şi ceasurile merg mereu invers...
Corăbii mari din ceruri se coboară
Şi aripile lumilor iau foc,
Presimt că moartea mea când o să doară,
Se vor opri şi apele în loc...
Prind umbre ce tot trec pe lângă mine,
Se duc mereu şi văd că nu revin,
Numai trecutul îmi mai aparţine,
Iar eu spre umbra lui mă tot închin...
E noapte albă peste lumea-ntreagă,
Zăpezile mă-ngroapă-acum de tot,
Dă-mi, Doamne, linişte şi mă dezleagă
De jurământul vieţii... nu mai pot...
Mănânc şi plâng... Un colţ amar de pâine,
Tu vrei să ştii că de-abia de îl am...
Aştept mereu, mereu, o zi de mâine
Şi uit de toate câte mai speram.
Nevoie n-am decât de o speranţă,
Tu vrei să ştii că nu o s-o mai am,
Aştept mereu şi pun într-o balanţă
Pe cel ce sunt, pe cel care eram.
Mănânc acum un ultim colţ de pâine,
Mănânc şi-n suflet lacrimile curg,
Îmi pun speranţa într-o zi de mâine,
Chiar dacă-n viaţă eu sunt în amurg.
M-am învăţat să nu-mi doresc prea multe,
M-am învăţat să nu privesc în zări,
Dar cum mai nimeni n-o să mă asculte,
Mă cheamă iar un dor de depărtări...
