Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.
De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...
Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.
Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.
Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:
Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.
Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.
Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.
Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.
E sărbătoare pentru toţi creştinii
Şi semnul crucii dă mereu lumină,
La mine-n casă au crescut ciulinii
Şi nu m-aştept ca cineva să vină.
O bucurie resimţim cu toţii,
Din mai nimic speranţa chiar renaşte,
La mine-n casă-au năvălit doar hoţii,
N-am nici măcar un ou, un ou de Paşte.
Se simt bogaţi acum chiar şi săracii,
Ce au mai bun aduc şi pun pe masă,
Eu aştepta-voi să-nflorească macii
Deasupra mea, să ştiu că am o casă.
Eu ăsta sunt. Nu pot să am un nume,
Nu pot să spun că rănile mă dor,
Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume
Că pot, de e nevoie, să şi mor.
Sunt tot ce-am fost. N-am gând de preschimbare,
Nu vreau să fiu pe stradă arătat,
Mereu găsesc un semn de întrebare
Când alţii spun că-i totu-adevărat.
De-mi dau dreptate faptele-ntâmplate,
Mereu se uită că ştiam de mult,
O umbră-a mea se regăseşte-n toate,
De suflet am uitat totuşi s-ascult.
Chiar dacă timpul vindecă pe toate,
Îmi e destul. Mai mult nu se mai poate.
Nu lovi, copile,
într-un om bolnav,
Nu-i fura din zile,
Nu te da grozav.
Când priveşti spre stele
cauţi în zadar,
Nopţile lui, grele,
nu-s prin calendar.
Nu-i poţi readuce
clipe ce-au trecut,
Viaţa-i o răscruce,
Palma-ţi l-a durut.
Nu lovi, copile,
într-un om, nicicum,
Nu-i lua din zile,
Nu-l opri din drum.
Nu mai am putere
Să privesc lumina,
Viaţa-mi negru cere,
Să-mi pot plăti vina.
Am dat foc la ape
Şi-am privit la soare,
Azi mă simt aproape
De un prag ce doare.
Clipei îi dau nume
Spre răstălmăcire,
Vreau să îşi asume
Plânsu-mi din privire.
Necuprinsul serii
Arde şoapta tristă,
Gândul primăverii
Ştiu că iar există.
Însă pe la mine
Suflă vântul rece,
Încă-o iarnă vine,
Fără să mai plece.
Iarnă, iarnă doar
Am în calendar.
De n-am să fiu la nunta ta
nici mire, poate nici mesean,
nu plânge, nu te întrista...
am fost şi eu un pământean...
Când am promis să fii mireasă,
spre cerul nopţii n-am privit...
azi simt povara ce m-apasă,
acum, când soarta m-a strivit.
La nunta ta voi sta-ntr-o parte
şi-n miezul nopţii-ţi voi vorbi,
iar dacă viaţa mea-i o carte,
vei ştii mai bine-a o citi.
Când mirele va vrea să-ţi pună
un semn pe degetul tău stâng,
mă voi ascunde după lună
şi-n şoaptă am să-ncep să plâng.
Te vei întoarce către mine,
vei vrea să ştii ce gânduri am,
ai să-nţelegi că nu oricine
îţi poate da ce eu vroiam.
Se va fi vrut o nuntă mare,
spre bucuria tuturor,
însă noi doi, ca o-ntâmplare,
vom fi-mpotriva viselor.
Mi-e singurătatea absolută,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Noaptea vine prea necunoscută
Când în zori doar ochii mi-i ridic.
Plânsu-n şoaptă-n ziduri se închide,
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar speranţa uşa-mi mai deschide...
Cui să zic ce mai vroiam să zic?
Câte-odată plec în grabă mare,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Ziua-mi ştiu că trece-n calendare,
Eu, de fapt, cu toate mă complic.
Când rostirea-mi caută spre lume
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar singurătatea-mi pune nume:
Însă şi cu ea mă contrazic.
Azi plătesc ce ştiu că n-am gândit,
Când, crezând, eu singur m-am minţit.
