(profil de poet)
Poetul Pasului pe prag revine, în forţă, după cele cinci cărţi publicate deja, la adevărata sa vocaţie de poet reflexiv şi elegiac, cu această carte nouă: Anonim mereu. Volumul oferă cititorilor un discurs liric demonstrând un condei virtuoz al concentrărilor lirice şi al interogaţiilor de o discreţie desăvârşită, fără cochetării ieftine, fără excendentare imagerii ale gratuităţii şi ostentaţiei, Daniel-Dumitru Darie, stăpân întru totul pe sensibilitatea şi intenţiile sale creatoare, cu orgoliul eu-lui autentic şi unul din cei mai prolifici poeţi ai generaţiei sale (6 cărţi în 3 ani). În această carte ne surprinde, din nou, cu câteva orizonturi lirice, suav şi sentimental, generos, confesiv dar şi neguros şi grav, atins de aripa melancoliei şi a regretului în dragoste, demonstrând o viziune mai elaborată, o lărgire a tematicii lirice şi mai ales o bogăţie de motive exprimate cu dezinvoltură, cu o maturitate artistică evidentă. Poetul este însă suficient de lucid şi experimentat ca să se declare anonimul cel mai cunoscut.
Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,
Sunt anonimul cel mai cunoscut,
Şi plâng şi eu în lacrimile tale,
Privind mereu, în taină, spre trecut.
Iar drumul orişiunde mă va duce
Nu-l pot străbate de priviri ascuns,
Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,
Sunt eu: şi întrebare şi răspuns.
(Anonim mereu)
Destinul poetului e pândit de vechi candori şi iluzii ce-l duc la exasperare: ...dau foc iluziei pierdute/la ceasul cînd oraşul e pustiu, şi un alt destin, din frunzele căzute,/refac prin clandestinul meu târziu.
Poeziile lui Daniel-Dumitru Darie devin, de multe ori, meditaţii calculat-grave, uşor ascetice, cu ecouri voiculesciene, tentate uneori de abstracţiuni, autorul Anonimului mereu înălţând în soare o coroană şi în ceruri un îndemn ceea ce face să se alegă cu florile duşmăniei. Poetul declară ritos că:
La început de toamnă ard cu totul;
Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,
Şi se înalţă-n ceruri şi norocul
Ce mi-a surâs cândva… şi doar odată.
Întâlnim la Daniel-Dumitru Darie un drum poetic scrijelat de întrebări şi de căutări, versul fiind unul laconic, concentrat, introverit şi uneori dramatic, subliniind amărăciuni, poetul fiind un învins blagian… de atâta iubire şi de-atâta lumină. Căci el este un frământat, un răzvrătit încercând cu obstinaţie să poată chiar muntele urni, să prefacă piatra-n scrum sau cu gândul poate orice strivi (Încă mă-ntreb?). Ori, ca în Idealul pas:
Nu poţi privi în faţă sau în spate,
Nu poţi culege când n-ai semănat.
Alege-ţi drumul către libertate
Şi lasă-n urmă tot ce s-a-ntâmplat!
Motivată lăuntric, aşadar, starea poeziei lui Daniel-Dumitru Darie este una spiritualizată, în care dominante sunt accesele de visare şi de filozofare cam abruptă, moderată cu înţelepciune şi maturitate, în care poetul se revoltă încât cere “copilului” său să descătuşeze forţe nevăzute, să-i redeschidă drum şi să-i schimbe noaptea-n dimineaţă. În Zi de Crăciun sau La-nceput…, poetul se simte izolat de lume, un însingurat pe care l-a uitat pînă şi Dumnezeu. În cea de a doua poezie, poetul este iluminat de arderi puternice încât uită de regretele sale şi încheie cu un îndemn către cititor:
E încă toamnă, cât o să fie,
Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!
Daniel-Dumitru Darie are gust şi pentru a „zugrăvi” un pseudo-pastel, demonstrând în stil bacovian că:
Plouă, plouă, plouă rar
Filele din calendar,...
(Limpeziri de ploaie)
Acelaşi fior bacovian întâlnim şi în Umbră de toamnă, în care plouă trist şi mărunt şi cerul e un haos plumburiu. Deşi apăsător, sentimentul provincial încântă prin aura sa melancolică, modernă, având mai întotdeauna, câte ceva din lirismul avangardiştilor. Versul devine din ce în ce mai laconic, concentrând atuuri şi viziuni, fixând uneori teribilisme, unde Daniel-Dumitru Darie se relevă ca un poet autentic. Aş enumera în acest sens poemele: Inacceptabil, Rugăciunea unui saltimbanc, Priveşte-mi…. Sub acţiunea legii întâmplării, poetul este decimat de întrebări, hăituit de vorbe-nveninate, şi nu se lasă uşor îmbătat cu apă rece. Iată două mostre:
Am pus mereu un semn de întrebare
Chiar dacă un răspuns era greşit…
Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare
Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.
(Inacceptabil)
Eu sunt ce v-aţi dorit: un saltimbanc
Ce plânsu-n zâmbet ştiu să îl prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.
(Rugăciunea unui saltimbanc)
Drumul poetic este o Golgotă, când poetul redeschide dosare din trecut şi când întrebări absurde i s-au pus, Daniel-Dumitru Darie se aurolează cu melancolie crudă, cu răni şi interogaţii, unele închipuite, altele atât de conforme eu-lui său, oarecum vindicativ, dar, cu certitudine traumatizat. Multe alte versuri mi-zează pe tentaţii de frustrare, de prelungite tulburări generând disperare, am învăpăiat zile triste/şi m-am ales cu florile duşmăniei (Am învăţat… nu pot…). Relevante în acest sens sunt şi versurile din Zi de Crăciun, unde poetul îşi vede umbra pe pereţi dansând şi conchide lapidar:
Va veni Crăciunul şi la mine
Am să îl petrec cum pot şi eu;
Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,
M-a uitat până şi Dumnezeu.
Sunt dezvăluite, în aceste poeme, intenţiile, temele şi motivele lirice oarecum explicite, tipice romanticilor întârziaţi, anotimpurile şi natura în ipostaze solare, şi tomnatic revelatorii, al unui poet matur, capabil întotdeauna de surprize.
Priveşte-mi inima cum bate,
Ascultă-mi ochii cum privesc,
Acum am nopţile bogate,
Când simt că ceruri biruiesc.
(Priveşte-mi...)
Rănile lirice ale poetului sunt noi mărturii ale capacităţii sale de însingurare, aptitudinea sa de menţinere în marginile propriilor întrebări, ducând război cu sufletul şi viaţa, veşnic răzvrătit împotriva acelora ce prin spate au tot lovit. Cu toate vicisitudinile vieţii, traversat de stihiile păgâne, ce macină sufletele violentând şi ultragiind sensibilitatea poetului care totuşi, regăseşte resurse, speranţe şi încredere în viitor:
Îmi pun speranţa într-o zi de mâine,
Chiar dacă-n viaţă eu sunt în amurg.
(Speranţă în amurg)
Spirit neliniştit dar şi contemplativ, poetul se dedă unor replici infidele, unde lamentaţiile sale fiind programatice şi teatrale au imagini deseori remarcabile.
Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,
O clipă să nu fiu învins,
Nu vreau o cutie a milei
Cât încă pot fi rug aprins.
(Nu-mi lua)
Daniel-Dumitru Darie se ia cât se poate de… în serios şi cu un har evocator, şi retrospectiv scrie un vers melodios şi clar, avid de întrebări, visare, într-un obsedant travaliu cu propriu-i destin, ce se reprezintă cu orgoliu ca solitar într-o bătălie în surdină cu timpul, cu sine, cu limitele propriei recunoaşteri. El poetul, polemizează cu ape şi foc, cu valuri, dar şi cu racilele veacului, al ultimei vremi petrecute, dorindu-se ca şi Labiş o amintire frumoasă.
Ucis de valuri, rătăcind prin lume,
Cuprins de aşteptatul ultimul pas,
Aştept să fiu, cu nume şi prenume,
O amintire ce mai pot s-o las.
Lirica poetului Daniel-Dumitru Darie este una a virtuozităţii metaforice, în atâtea mirabile ipoteze creatoare. În poeme ca: Rugă spre neant, Cântec pentru drum final, Drum de răscruce, Zile în calendar, Zicere, Suficienţă, Pseudo-scrisoare ori Cântec spre seară, avem de-a face cu o poezie stilată, o poezie a obsesiilor fecunde când poetul se simte un gol imens în univers, umil şi fără rost şi deşi nu lasă în urmă nici o avere, ştie că prin toate ne-a stimat şi iubit. Poetul, într-o contopire lirică a poemului Suficienţă, se declară:
Eu ăsta sunt . Nu pot să am un nume,
Nu pot să spun că rănile mă dor,
Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume
Că pot, de e nevoie, să şi mor.
El, poetul, se împovărează cu întreaga vină a neîmplinirilor şi ştie să-şi asume groapa cu lei şi, deşi nu mai crede în minuni, doar de vis îi este teamă. Unele poezii sunt variaţiuni ale singurătăţii absolute, ale unor invocări, ale unor mari întrebări, a uitaţilor fiori, şi mai ales a eroticii, unde iubirea este gestul ceremonios şi raţiunea de a fi, arta unui spirit mereu tânăr, selenar şi solar, dedat risipei metaforice, printr-un vast monolog liric, demonstraţie a unei entităţi creatoare de înaltă simţire şi bravură lirică. Lirica erotică o regăsim în miracolele de spirit şi fantezie ale lumii noastre de ieri şi de azi. Tema iubirii, tratată mai ales de poeţi, exprimă bogăţia uriaşă de sentiment, înalta tensiune sufletească a creatorului norocos sau anonim, în poeme ca: Sens de iubire, Cântec pentru altfel de nuntă, Fatala iertare, Ultima amăgire, Întrebarea ca prezent, Peste timp, probabil, Nu-mi lua.
Invocările despărţirii de fiinţa iubită, unele tribulaţii sentimentale, se constituie într-o minigamă a repertoriului poetic în această carte a lui Daniel-Dumitru Darie. Despărţirea de fiinţa iubită, face ca versul să fie melodramatic şi de multe ori persiflant. Multe din texte devin chiar dureroase. Relevant în acest sens este poemul Fatala iertare care se constituie într-o satiră amară la adresa indiferenţei:
Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.
Poetul este obsedat de despărţire şi textele devin subtile, cu ironii abil întocmite:
Te-ai fi vrut, în viaţa ta, senină,
Şoaptă de izbândă şi-mplinire,
Însă noaptea care o să vină
O să-ţi spună: totu-i amăgire.
Regretul iubirii pierdute abundă mai în toate eroticele din această carte: vroiam să vii…, dar ştiu că tu nu vii; a fost iubire sau încercare. Poetul este acela care care îşi asumă acest păcat. În poezia Peste timp probabil, poetul nu se dă bătut şi jubilează persiflant:
Şi ai să vezi că lupta ta-i pierdută,
Dar ce folos la câte am pierdut?...
Aceeaşi faţetă a despărţirii şi părerilor de rău inundă şi celelate poeme din carte, cum ar fi: Drum de răscruce, Nedăruire, Când te voi fura, Clipa de drum, Nunta cu torţe. Ultimele trei poeme aduc, totuşi , o rază de soare, un dor al împăcării, şi chiar o speranţă a unui viitor împreună, pe baza iubirii care-i leagă.
Să mă hrănesc cu a ta privire
Să mă iubeşti cu un cuvânt,
Să-ţi jur pe viaţa mea iubire
Eu cel mai trist de pe pământ.
Tradiţionalist, Daniel-Dumitru Darie se poate autodepăşi cert, la o nouă carte. Sinceritatea şi fiorul confesiv, îi marchează versurile elegante, melancoliile netrucate. Asistăm la o lirică de un firesc productiv, cu revelatorii efuziuni sentimentale, poetul fiind generos cu firile romantice, cu visătorii.
George Pena
