joi, 5 iunie 2008

Fatala iertare

Astăzi poate chiar îţi este bine,
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.

Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.

Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.

Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.

Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.

Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...

Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...

Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.

Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,

Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.

Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...