duminică, 13 ianuarie 2008

Rugă spre neant

Singurătatea iar îmi dă de furcă,
Mă simt un gol imens în univers,
Şi vorba-n gură parcă mi se-ncurcă,
Şi ceasurile merg mereu invers...

Corăbii mari din ceruri se coboară
Şi aripile lumilor iau foc,
Presimt că moartea mea când o să doară,
Se vor opri şi apele în loc...

Prind umbre ce tot trec pe lângă mine,
Se duc mereu şi văd că nu revin,
Numai trecutul îmi mai aparţine,
Iar eu spre umbra lui mă tot închin...

E noapte albă peste lumea-ntreagă,
Zăpezile mă-ngroapă-acum de tot,
Dă-mi, Doamne, linişte şi mă dezleagă
De jurământul vieţii... nu mai pot...