sâmbătă, 22 decembrie 2007

Zi de Crăciun

Va veni Crăciunul, dar, la mine,
Va fi doar o zi ca până-acum,
Am să tai încă un colţ de pâine
Şi o să mă uit, mai lung, pe drum.

Am să pun paharele pe masă,
Le voi umple chiar cu un vin bun
Ca să cred o clipă că nu-mi pasă
Că trăiesc acest pustiu Crăciun.

Vor veni copii să îmi colinde,
Le voi spune că sunt bucuros,
La poveşti cu ei mă voi întinde,
Ca să uit că toate-mi ies pe dos.

Seara voi aprinde-o lumânare
Să-mi văd umbra pe pereţi dansând,
Şi-am să mint că-i doar o întâmplare
Că petrec această zi plângând.

Va veni Crăciunul şi la mine,
Am să îl petrec cum pot şi eu,
Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,
M-a uitat până şi Dumnezeu.

marți, 4 decembrie 2007

Întrebarea ca prezent

A fost iubire sau o încercare
de-a rezista dorinţei de-a trăi?
Rămas-am doar cu-această întrebare,
cînd, obosit, conjug verbul a fi.

Dă voie amintirii să privească
ceea ce vrea, nu doar ceea ce ştii,
Şi dacă poţi tu las-o să rostească
de ce îmi simt şi vorbele pustii.

Ne-a măcinat orgoliul unei clipe,
sau ne-am lăsat de viaţă doborâţi?
Acum ne dăm ca pe-un tribut risipei
şi ne simţim în suflete urâţi.

Când dam crezare spuselor păgâne
şi aruncam cu falduri de noroi,
Nu ne-ntrebam ce oare va rămâne
din tot ce-a fost frumos, cândva, ‘ntre noi?

Ce vom simţi când într-o dimineaţă
unul din noi din ceruri va privi?
Vom învăţa că-n copcile de gheaţă
dacă vroiam, averi puteam găsi.

Am refuzat, fără s-avem motive
un adevăr al omului de rând.
Răspunsurile mele-s obsesive
iar tu nu-mi crezi nici lacrima căzând.

luni, 3 decembrie 2007

Inacceptabil

Dinspre trecut simt numai vântul rece,
Simt chiar în suflet crivăţul câinesc,
Aş vrea o clipă să o pot petrece
Uitând de tot ce pare-a fi lumesc.

Tot hăituit de vorbe-nveninate
Încerc să redescopăr că trăiesc,
Spun unii c-aş avea numai păcate
Şi, că iubind, mereu păcătuiesc.

Poate, de mine, mulţi ar vrea să ştie
Ce-am fost, ce sunt, cum viaţa mi-am trăit,
Eu însă ştiu că, în copilărie,
Vieţii, să-i dau foc, mi-aş fi dorit.

Am pus mereu un semn de întrebare
Chiar dacă un răspuns era găsit...
Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare
Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.

Mereu se simte vântul. Şi e rece,
Şi vorbele asupră-mi se abat,
Azi nu mai vreau să ştiu că timpul trece
Şi, orice-ar fi, mi-asum acest păcat.

Chiar de va fi să lupt cu-ntreaga lume,
Vreau să rămân un om adevărat,
Şi n-am s-accept nicicând ca al meu nume
Prin mlaştină să ştiu c-a fost purtat.

Haos existenţial

Viaţa mea... un haos indecis,
Numai puncte, puncte şi... suspans,
Trec mereu o punte spre abis,
Răvăşit de-al vieţii tainic dans.

Între întâmplare şi normal
Căutarea tainic m-a împins
Să mă-mpotrivesc oricărui val
Şi să nu ştiu să mă dau învins.

Adunat-am anii într-un număr
Şi trec astăzi încă un hotar,
Toamna mi se-aşează pe un umăr
Şi-mi arată umbra-n calendar.

Orişicâte lacrimi uit să şterg,
Cerul, de-l privesc îl simt senin,
Am un drum pe care vreau să merg
Şi povestea mea eu s-o termin.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans.
Trec mereu o punte spre abis,
Numai puncte, puncte şi... suspans...
Viaţa mea... un haos indecis...

miercuri, 28 noiembrie 2007

Peste timp, probabil

Când vor mai trece ani, vei înţelege
Minciuna, ce te-a prins în mreaja ei,
Şi, care, ca o literă de lege,
Ţi-a spus să îmi dai foc... Azi asta vrei?

Vei fi rănită când vor trece toate
Şi-ai să cunoşti ce drumuri ai strivit,
Trecutului, dând sens, vei şti că poate
Cu lacrimi, până-n sânge, te-am iubit.

Când ţi-ai clădit un surogat de soartă,
În ochii mei cuţite-ai aruncat,
Şi-atunci când tu treceai deja de poartă,
M-ai şi văzut, pe mine, c-am plecat.

Uitasei însă că puterea trece,
Iar vremea bună-aduce şi furtuni,
Că vara-i rea când iarna nu e rece,
Că nu există numai oameni buni.

Eu am rămas plângând privind plecarea,
Tu mă priveai gândind că-s dedesubt,
Şi n-am să înţeleg că n-am chemarea
Acelui val ce diguri mari a rupt.

Curând, curând, o ţorţă nevăzută
Va lumina întregul timp trecut,
Şi ai să vezi că lupta ta-i pierdută,
Dar ce folos la câte am pierdut?

duminică, 18 noiembrie 2007

Contur concret

Gândului i-am dat contur mereu
Învăţând să cred că nu se poate
Să pot pune semnul ce-l vreau eu
Când din piatră am vrut apa scoate.

Mi-am robit speranţa în suspin
Dând mereu iluziei crezare,
Şi-am umplut paharul deja plin
Ascunzându-mă-ntr-o întâmplare.

Prin menirea sfântă-a unui vis,
Când simţeam că ceru-i mai aproape,
Rana vieţii mi s-a redeschis
Într-un ceas limpezitor de ape.

Totul pare iar întâmplător,
Dar mai toate încă se repetă,
Azi, privind în urmă, ştiu că mor
Să-mi devin iluzie concretă.

vineri, 9 noiembrie 2007

Am învăţat… nu pot…

Am învăţat să privesc odihna,
Am învăţat să visez zborul,
Am cules aripile frunzelor uscate
Şi...
m-am ales cu palmele bătătorite.

Am pornit ca un zurgălău pe câmpii,
Am pornit ca o umbră pe soarele primăverii,
Am ajuns într-o singurătate aspră
Şi...
m-au nins vânătăi pe obraz.

Am înălţat în soare o coroană,
Am înălţat în ceruri un îndemn,
Am învăpăiat zile triste
Şi...
m-am ales cu florile duşmăniei.

Am slăvit înaltul zorilor,
Am slăvit vibrantul halou al lunii,
Am slăvit cerul senin de vară
Şi...
m-am ales cu ochii orbiţi de întuneric...

Iar dacă, totuşi, am învăţat
să privesc,
să pornesc,
să înalţ,
să slăvesc,
Atunci... de ce?

De ce nu pot să iubesc
privirea,
drumul,
înălţarea
şi slava?

miercuri, 7 noiembrie 2007

Jurământ suprem

Am ajuns la cap de drum,
nu mai am ce să mai spun,
nu mai ştiu nimic.
Vânturi mă tot bat acum,
lacrimile mă supun,
nu mă mai ridic.

Toate-n jurul meu se trec,
azi nimic nu mai aştept,
am un drum sortit.
Toate-au fost. Izvoru-i sec,
focuri mă tot ard în piept,
parcă-am obosit.

Norii negri sunt un semn,
dar acum nu mă mai tem,
ce va fi, va fi.
Fac un jurământ solemn
când dau înţeles suprem
zorilor de zi.

Am luptat pentru un vis,
nu m-am dat nicicând învins,
chiar de m-a durut.
Drumul de s-a vrut închis
l-am făcut şi dinadins
spre necunoscut.

Uneori, tăcând prea mult,
m-au văzut ca şi căzut,
poate chiar strivit.
Azi de suflet vreau s-ascult,
să cred iar în ce-am crezut,
eu, cel mai hulit.

Ştiu c-am fost o frunză-n vânt,
doar o lacrimă de gând,
din trecut trimis.
Şi, de voi privi-n pământ,
gândul nu vreau să mi-l vând,
târgul s-a închis.

Pasul ce îl fac
Nimeni nu-l va şti,
Chiar dac-am să tac,
Munţii voi urni...
Şi veţi şti apoi
Că m-am rătăcit,
Dar vin înspre voi
Dinspre infinit.

marți, 6 noiembrie 2007

Toamna fără sens

Mi-aduc aminte... ce era să fac?
Pluteau în aer norii plumburii
Şi lebede cântau. Priveam spre lac,
Vroiam să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

Mi-aduc aminte... toamna fără sens
Cu vise ce tu azi nu le mai ştii...
Azi toate le trăiesc... Un gol imens...
Şi vreau să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

Mi-aduc aminte... ce mai pot să spun?
Văd drumurile triste şi pustii...
Pe gânduri nu am cum să mă răzbun,
Vroiam să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

vineri, 2 noiembrie 2007

Vinovat prin vis

Şi dacă valul ţărmurile spală,
La ceasul aşteptărilor ce dor,
Vin amintiri şi dau mereu năvală,
Într-un vârtej nebun, copleşitor.

Deasupra, când furtuna dă târcoale
Şi cerul se apleacă spre pământ,
Un val al mării vrea să se răscoale
Înaripând o lacrimă-n cuvânt.

Târziul răscolind a mării undă
Aduce-n vis al vieţii compromis,
Iar dacă nu mai poate să se-ascundă
Striveşte-n zori un drum întredeschis.

Şi numai zorii mai aduc lumină
Şi visul va purta mereu o vină!

luni, 29 octombrie 2007

Rugăciunea unui saltimbanc

Eu nu-s decât un mare saltimbanc,
Când lacrima în zâmbet o prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

M-aţi cunoscut ca mască de paradă
Şi rânduiri de gânduri incomplete,
Înnobilând o vorbă de pe stradă
În umbre de uitate siluete...
Puneam accent pe searbede consoane,
Recucerind un drept, fără tăgadă,
Iar dacă din săpun făceam baloane,
Ştiam că eu voi fi un semn pe stradă.

Eu sunt ce v-aţi dorit: un saltimbanc
Ce plânsu-n zâmbet ştiu să îl prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

Şi când ştiam că ceva am a spune,
Stindardul luptei l-aduceam în faţă,
Dar nu credeam că aş putea supune
Bolidul alb ce-mi va ieşi în faţă.
Iar voi să încheiaţi cândva povestea,
Când veţi simţi că va apune luna,
Şi să uitaţi că rândurile-acestea
Sunt ultimele, pentru totdeauna.

Am fost şi eu un mare saltimbanc,
Ce azi va da şi ultimul atac,
Rostogolindu-se ca un nebun
Să fie ţeavă şi afet de tun.

sâmbătă, 27 octombrie 2007

Aşteptare

Arde mocnit un turn de catedrală
Şi-n jurul meu e apă şi e foc,
Aştept tăcut pedeapsa capitală
Şi-o zi a mea, uitată de noroc.

De-aseară ninge, alb e totu-n zare,
Doar lângă mine-i negru, peste tot,
Rămân în foc şi ies la drumul mare
Şi-aş plânge-n noapte, însă nu mai pot.

Ucis de valuri, rătăcind prin lume,
Cuprins de aşteptatul ultim pas,
Aştept să fiu, cu nume şi prenume,
O amintire ce mai pot s-o las.

luni, 22 octombrie 2007

Priveşte-mi…

Priveşte-mi inima cum bate,
Ascultă-mi ochii cum privesc,
Acum am nopţile bogate,
Când simt că ceruri biruiesc.

Priveşte-mi gândul ce te-aşteaptă
În zorii ce mă copleşesc,
Mă regăsesc dorit de-o faptă
Şi simt că ceruri biruiesc.

Priveşte-mi lacrima ce trece
Peste un vad prea nefiresc,
Eu nu mă-mbăt cu apă rece,
Dar simt că ceruri biruiesc.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Ultima amăgire

Astăzi rătăceşti ultima dată
Spre mirajul faptelor comune,
Regăseşti în şoapta zbuciumată
Adevărul ce voiam a-ţi spune.

Te-ai fi vrut, în viaţa ta, senină,
Şoaptă de izbândă şi-mplinire,
Însă noaptea care o să vină
O să-ţi spună: totu-i amăgire.

Mâine vei avea o altă cale
Ce ţi-ai spus-o într-un prag de seară,
Ai să dai, din nou, vorbelor tale
Cerul zilelor de primăvară.

Ai să vezi lumini ce te inundă,
Teama ai s-o laşi, pe veci, acasă,
Nimeni n-o să poată să ascundă
Ce-ţi spuneam: Tu ai să fii mireasă...

Toţi vor întreba să înţeleagă:
Ce va fi, ce-a fost şi ce ne leagă...

luni, 15 octombrie 2007

Idealul pas

(replică infidelă)
Stupida vreme încă ţine pasul
Cu urma nopţii şi ne face semn,
Întreb şi eu, când pot, cât mai e ceasul?
Să nu trec spre uitări un vis solemn.

Desăvârşim, sau ardem într-o clipă,
Ireversibil, fără scop precis,
Un adevăr ce face chiar risipă
De idealul ultimului vis.

Nu poţi privi în faţă sau în spate,
Nu poţi culege când n-ai semănat.
Alege-ţi drumul către libertate
Şi lasă-n urmă tot ce s-a-ntâmplat!

vineri, 12 octombrie 2007

Limpeziri de ploaie

Plouă, plouă, plouă des,
Ştiu că azi am de ales
Lacrimilor un alt drum,
Ca să pot să îmi asum
Interzisul lor acces
Printre mugurii de scrum.

Plouă, plouă, plouă trist,
Mă şi mir că mai exist,
Răzvrătind un rug aprins,
Nu vreau să mă dau învins,
Dar mă mir că mai rezist,
Frigu-n suflet m-a cuprins.

Plouă, plouă, plouă rar
Filele din calendar,
Când descopăr, nefiresc,
Că doresc, şi chiar trăiesc,
Nopţi în care iau foc iar
Şi izvoare limpezesc.

miercuri, 10 octombrie 2007

Nuntă cu torţe

Sunt un resort ce nu mai are loc
În tristă-a timpului maşinărie,
Şi simt că aer nu mai am deloc
Şi-aştept pedeapsa... în contumacie.

M-au pedepsit şi clipele, în plâns,
La rătăciri în nopţi întunecate,
Doar stelele, în jurul meu, s-au strâns,
Să pot avea o nuntă-n şapte sate.

Călătorind, uitat şi neştiut,
Mi-aduc aminte că eu n-am nici casă,
Şi n-am de unde şti de n-am murit
Când îmi puneam şi sufletul pe masă.

Şi-n nunta, ce va fi-n curând să fie,
Inima mea va fi o torţă vie...

joi, 27 septembrie 2007

Semne de-ntrebare

Mi-ai fost gând şi şoaptă, mi-ai fost floare,
cea mai dragă lacrimă de soare.
Azi, când plec prin viaţă la-ntâmplare,
caut ţărmul valului, pe mare,
obsedând un semn de întrebare.

Mi-ai dat aripi şi mi-ai dat culoare,
însemnând o lacrimă de soare.
Azi, când totul trece la-ntâmplare,
caut drumul ce îmi e chemare,
înrobit de semne de-ntrebare.

Mi-ai fost totul! Nici nu ştii cât doare...
Nu mai eşti tu lacrimă de soare?
Viaţa mea-i un val strivit, se pare,
drumul e mereu la întâmplare
şi-s ucis de semne de-ntrebare.

miercuri, 26 septembrie 2007

Umbră de toamnă

Plouă trist, mărunt. Totu-i pustiu,
Cerul e un haos plumburiu,
Umbrele se sting prea nefiresc,
Eu prin ploaia nopţii rătăcesc.

Vântul mai adună uneori
Liniştea uitaţilor fiori,
Frunzele să moară se grăbesc,
Eu le calc şi uit... doar rătăcesc.

Cerului, de zi, îi e iar dor,
Plouă peste frunzele ce mor,
Umbrele fac umbre. E firesc
Să-mi pierd urma şi să rătăcesc.

duminică, 16 septembrie 2007

Dă-mi mâna ta…

Fiului meu, Mihai-Daniel
Dă-mi mâna ta, copil cu chip senin,
Descătuşează forţe nevăzute,
Îndepărtează-mi norii ce revin
Purtându-mă spre praguri absolute.

Dă-mi mâna ta şi redeschide-mi drum
prin vorbe sfinte, spuse-n prag de seară,
Că iarăşi pot remodela acum
Un adevăr ce nu mai vrea să moară.

Dă-mi mâna ta, copil cu gând curat,
Îmi schimbă iarăşi noaptea-n dimineaţă,
Şi-ai să-nţelegi, mereu, cu-adevărat
Că pentru tine eu revin la viaţă.

Dă-mi mâna ta şi lasă-mă să-ţi spun
Ce-a fost, ce este, ce va fi cu mine,
Cât pot pecetea lacrimei s-o pun
În gândul ce mă-ndeamnă către tine.

Dă-mi mâna ta! E noaptea iar senină,
Eu vreau, în viaţa mea, numai lumină.

Încă mă-ntreb?

Încă mă-ntreb de ce nu folosesc
unda de foc, ce pot oricând stârni,
să am orice şi tot ce îmi doresc
eu cel ce pot chiar muntele urni?

Încă mă-ntreb de ce nu mă grăbesc
să pun în umbră tot ce am în drum,
şi pe deasupra lor să tot păşesc
eu care pot preface piatra-n scrum?

Încă mă-ntreb de ce nu îndrăznesc
să pun accentul doar pe ce voi fi,
şi-n cumpănă nu stau când dăruiesc,
deşi cu gândul pot orice strivi?

Încă mă-ntreb, deşi am un răspuns...
Iubesc, şi asta mie mi-e de-ajuns.

marți, 11 septembrie 2007

La-nceput…

La început de toamnă ard cu totul:
Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,
Şi se înalţă-n ceruri şi norocul
Ce mi-a surâs cândva... şi doar odată.

Cuvântul spală visul într-un urlet,
Întunecând speranţa ce se duce,
Ce mai rămâne? Pasul meu de umblet
Şi un îndemn nerăstignit pe cruce:

E încă toamnă, cât o fi să fie,
Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!

sâmbătă, 8 septembrie 2007

Anonim mereu

Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,
Sunt anonimul cel mai cunoscut,
Şi plâng şi eu în lacrimile tale,
Privind mereu, în taină, spre trecut.

Nu mă înclin când vântul vieţii bate,
Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt,
Şi dau bineţe clipelor uitate
Când deznădejdea lumii o presimt.

Rămân de strajă nopţii-ntunecate,
Descoperind şi-n vis un hohot trist,
Doar adevărul ţipă şi se zbate
Când lumea uită că şi eu exist.

Iar drumul orişiunde mă va duce
Nu-l pot străbate de priviri ascuns,
Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,
Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns.

miercuri, 29 august 2007

Mâinile tale

Mâinile tale trăiesc,
în fiecare mângâiere...
Se simte alinarea,
Se simte speranţa,
Se simte sufletul.

Mâinile tale
au lacrimi şi gânduri,
au zâmbet şi raze de soare,
au dorul speranţei.

Mâinile tale poartă visul,
Mâinile tale poartă viitorul,
Fără semne de întrebare
Şi fără puncte de suspensie...

Mâinile tale...

vineri, 27 iulie 2007

Sens de iubire

Eu te iubesc, în felul meu, tăcut,
Privind lumina zorilor de zi
Ce vor la viaţă iar a mă trezi
Spre a uita că ieri e doar trecut.

Zăresc o umbră-a cerului senin
Şi-n gând îmi eşti un vis mereu,
Eu, omul fără Dumnezeu,
În faţa ta azi vin să mă închin.

Vor trece zile şi-am să simt că iar
Pe drumul vieţii sunt alergător,
Să te sărut mi-e astăzi iarăşi dor
Şi încă-o filă rup din calendar.

Mai e puţin şi vom privi în doi
Un orizont ce ieri părea închis,
Şi, poate, ca un ultim compromis
Vor înţelege toţi că suntem “noi”...

Şi, învăţând că totul e real,
Vei da de ştire fapt împlinitor,
Mă vei renaşte tu, să nu mai mor,
Că între noi e doar un semn: egal.

Te voi iubi, în felul meu, tăcut,
Privind mereu un cer înseninat...
Acum ştiind ce-n viaţă ne-a legat
Vom retrăi chiar şi acel trecut...

duminică, 22 iulie 2007

Nedăruire

N-am nici o noapte-n plus în magazie,
În minus am ieşit la inventar,
Sau... poate-i rătăcită şi târzie,
De-o regăsesc ţi-o dau că-i în zadar.

N-am nici o oră-n plus de data asta,
Paradoxal, am un orar precis,
Pe capul meu iar a căzut năpasta
Şi plec spre viaţa mea mai indecis...

Nici lipsa n-o mai simt şi mă amuză
Că-s surdo-mut şi nu îţi pot vorbi,
Doar adevăru-i cea mai bună scuză
Când focul e doar scumul dintr-o zi.

N-am să te iert, să nu îţi ceri iertare,
Nu-s acrobat de circ, sunt om real
Şi azi, când viaţa mea e-n sărbătoare
Priveşte marea... eu plutesc pe val...

joi, 19 iulie 2007

Clipa de drum

Totuşi eu ştiu că o să vină
O clipă-n care n-ai să-mi pleci,
Când vom fi noi ca o lumină
Pe vadul marilor poteci.

Acolo muntele se-aruncă
În ape pline de avânt...
Voi da spre ceruri o poruncă
Să fim noi doi... un cuplu sfânt.

S-avem însemn de creste-nalte
Şi gând spre tot ce va veni,
Când or să vină să ne-asalte
Speranţe ce ne vor "a fi"...

Şi va veni mereu o noapte
Şi-am să te ţin până în zori
Să te mângâi, să-ţi spun în şoapte
Că cerul este plin de nori.

Să te privesc ca pe-o mireasă
A sufletului meu stingher,
Să simţi că de nimic nu-ţi pasă
Când dimineţilor te cer.

Să mă hrănesc cu-a ta privire
Să mă îmbeţi cu un cuvânt,
Să-ţi jur, pe viaţa mea, iubire
Eu, cel mai trist de pe Pământ.

duminică, 20 mai 2007

Destin târziu

Duceam cu mine şoapta unei stele
inoculând speranţe inutil,
Aripi de vis plângeau în vorbe grele,
negând dezastrul pasului tiptil.

Şi iar dau foc iluziei pierdute
la ceasul când oraşul e pustiu,
Un alt destin, din frunzele căzute,
refac prin clandestinul meu târziu.

Zăpezi târzii vin azi să înflorească,
adeverind speranţa mea lumească.